Comunicarea asertivă deschide calea spre succes

Actualmente în literatura de specialitate pentru desemnarea unei comunicări eficiente şi, respectiv, a conduitelor optime, se întâlnesc tot mai des sintagmele: comunicare asertivă şi comportament asertiv. Dar ce înseamnă de fapt asertivitatea?

Dacă pentru o descriere amplă am putea să ne imaginăm relaţiile umane pe un continuum, atunci la cei doi poli ale acestora s-ar găsi comunicarea şi comportamentul agresiv, iar la celălalt – comunicarea şi comportamentul pasiv. Ei, bine, chiar la mijlocul acestui continuum s-ar situa comunicarea şicomportamentul asertiv.

Comportamentul asertiv se caracterizează prin faptul că în comunicare nu se încalcă nici drepturile personale, nici ale celorlalţi, subiectul exprimându-şi necesităţile, dorinţele, sentimentele şi preferinţele într-un mod deschis şi onest, într-o manieră socialmente adecvată. Comportamentul asertiv demonstrează respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, promovează autodezvăluirea, autocontrolul şi aprecierea pozitivă ai valorii de sine.

Asertivitatea este cea mai eficace modalitate de soluţionare a problemelor interpersoanle. Comunicarea directă, deschisă şi onestă permite recepţionarea mesajelor fără distorsiuni, ceea ce menţine relaţiile cu ceilalţi. Într-o comunicare asertivă tensiunea, critica, conflictul etc. sunt constructive.

Definiţia asertivităţii, accepţiuni ale asertivităţii

Smith (1975) analiza comportamentului asertiv ca fiind dreptul fundamental al fiecărui individ. Concepţia lui şi-a asumat o libertate mult mai extinsă decât o făcea filosofia social-democratică: „Ai dreptul de a-ţi judeca propriul comportament, gânduri şi emoţii, de a avea responsabilitate pentru iniţierea unor comportamente şi pentru consecinţele lor”.

Rakos (1979) a criticat această definiţie, bazată numai pe drepturi, pentru lipsa cunoaşterii că exprimarea drepturilor prin acţiunea individuală într-un context social determină relatare responsabilităţilor antecedente şi ulterioare. Evidenţierea drepturilor individuale la extensia drepturilor societăţii şi responsabilităţile individuale îmbibă conceptul de „asertivitate” cu o aură de narcisism şi egoism.

Câteva definiţii se fixează pe expunerea emoţională ca element cheie. Wolfe (1982) conceptualizează asertivitatea în termeni de „exprimarea oricărei altei emoţii decât anxietatea unei persoane”.

Cea mai reuşită definiţie în această categorie este formulată de Rimm şi Masters (1979): „comportamentul asertiv este comportamentul interpersonal care implică exprimarea onestă şi relativ directă a gândurilor şi sentimentelor ce sunt social adecvate şi în care se ţine cont de sentimentele şi bunăstarea altor oameni”.

Lange şi Jacubowski (1976) susţineau că „asertivitatea implică apărarea drepturilor personale şi exprimarea gîndurilor, sentimentelor şi convingerilor în mod direct, onest şi adecvat, fără a viola drepturile altei persoane”.

Asumarea teoretică se include în a patra categorie, alături de exprimarea drepturilor şi emoţiilor. De exemplu, Alberti şi Emmons (1970) notau următoarele: „Comportamentul preluat de o persoană pentru a acţiona în propriile interese, pentru a se apăra fără anxietate nepotrivită, pentru a-şi exprima onest sentimentele sau pentru exersarea propriilor drepturi fără a renega drepturile altora este numit comportament asertiv”.

Lazarus (1973) a fost primul care a identificat clase specifice de răspunsuri prin care comportamentul asertiv poate fi definit: „abilitatea de a spune NU; abilitatea de a cere favoruri sau a face solicitări; abilitatea de a exprima sentimentele pozitive şi negative; abilitatea de a iniţia, continua şi finisa o conversaţie generală”.

Galossi şi Galossi (1977) au expus nouă categorii: de a da şi a primi complimente; a face solicitări, a iniţia şi a menţine o conversaţie, apărarea drepturilor; refuzul cererilor, exprimarea opiniilor personale, a nemulţămirilor, a mâniei şi a sentimentelor pozitive.

În final, câteva definiţii fundamentale au fost oferite în literatura de specialitate. Heimberg, Moutgomery, Madsen (1977) au sugerat că comportamentul asertiv este conceptualizat ca fiind rezolvarea efectivă a problemei.

Rich şi Schroeder (1976) au susţinut că comportamentul asertiv este abilitatea de a căuta, menţine sau de a intensifica refortificarea într-o situaţie interpersonală prin intermediul exprimării sentimentelor sau a dorinţelor.

Gradul de asertivitate poate fi măsurat prin efectivitatea reacţiei individului în producerea, menţinerea sau intensificarea refortificării.

Lowrence (1997) extinde conceptul de asertivitate la „învăţarea abilităţii de a adapta comportamentul solicitărilor situaţiei interpersonale, astfel încât consecinţele pozitive să fie maxime, iar cele negative – minime”.

 Asertivitatea – o cale spre succes

Asertivitatea înseamnă să fii pregătit pentru ceea ce vrei să obţii. Înseamnă să ştii foarte clar ce nevoi ai. Înseamnă confruntare şi cere foarte mult curaj. Unii spun că este greu să fii asertiv, alţii, prin stilul lor propriu, spun că este foarte uşor. Un lucru este sigur: este nevoie de mai multă practică pentru a putea fi asertiv. Obiectivul nu este să învingi. Obiectivul este să rezolvi problemele şi să obţii maximum de rezultate. De aceea, asertivitatea nu este sinonimă cu agresivitatea. În atingerea obiectivelor lor, oamenii agresivi adoptă mental strategia „eu câştig – tu pierzi”.

Componentele asertivităţii

Noţiunea de asertivitate a fost introdusă de specialişti în terapia comportamentală, care afirmau că asertivitatea inhibă anxietatea, reduce depresia. Se subliniază faptul că comportamentul asertiv conduce la o îmbunătăţire a imaginii de sine. După Lazarus, asertivitatea comportă patru elemente:

1. refuzul cererilor;
2. solicitarea favorurilor şi formulare de cereri;
3. exprimarea sentimentelor pozitive şi negative;
4. iniţiere, continuare şi încheiere a unei conversaţii generale.

Acestea alcătuind componenta cognitivă care implică un anumit mod de gândire. Componenta comportamentală a asertivităţii include o serie de elemente non-verbale, cum ar fi:

– Contactul vizual: o persoană asertivă îşi priveşte interlocutorul drept în ochi. Lipsa contactului vizual poate transmite mesaje nedorite, de tipul: „eu nu sunt convins de ceea ce spun” sau „îmi este foarte frică”.

– Tonul vocii: chiar şi cel mai asertiv mesaj îşi va pierde din semnificaţie dacă va fi exprimat cu o voce şoptită (aceasta va da impresia de nesiguranţă) sau prea tare, fapt care ar putea activa comportamentul depresiv al interlocutorului.

– Postura: poziţia corpului unei persoane asertive diferă de la situaţie la situaţie. Totuşi, se apreciază că, în majoritatea cazurilor, subiectul trebuie să stea drept: nici prea rigid, pentru că aceasta exprimă o stare de încordare, nici prea relaxat, pentru că ceilalţi ar putea interpreta o astfel de poziţie ca fiind lipsită de respect.

– Mimica: pentru ca mesajul să aibă caracter asertiv, mimica trebuie să fie adecvată şi congruentă cu conţinutul mesajului. Astfel, de exemplu, dacă cineva zâmbeşte atunci când afirmă că ceva îl supără, oferă interlocutorului o informaţie ambiguă, care alterează sensul comunicării.

– Momentul administrării mesajului: cel mai eficient mesaj asertiv îşi pierde semnificaţia dacă este administrat într-un moment nepotrivit. Astfel, de exemplu, nici un şef nu va răspunde favorabil la o cerere de mărire a salariului, oricât de bine formulată este această, dacă angajatul îl abordează atunci când se pregăteşte să se prezinte în faţa unei comisii de control a firmei.

– Conţinutul: chiar dacă toate celelalte condiţii sunt respectate, mesajul nu-şi atinge scopul dacă este prea agresiv, cu intenţia de a-l blama pe celălalt sau, dimpotrivă, exprimat prea timid şi într-un mod pasiv. Conţinutul unui mesaj asertiv trebuie să fie precis, descriptiv şi direct.

Într-o anumită măsură, problema încrederii în sine, în abilităţile sale poate fi întâlnită practic în orice teorie psihologică care se referă la psihologia personalităţii. Este demonstrat faptul că persoanele se deosebesc între ele în funcţie de nivelul încrederii în sine. Conceptul „încredere în sine” este prezent în diferite limbi, însă ca şi concept psihologic a apărut în manualele de psihologie odată cu necesitatea de a înfăptui corecţii psihologice şi psihoterapii. Psihologii practicieni şi psihoterapeuţii pe parcursul activităţii sale au observat, că majoritatea bolnavilor nevrotic şi o mare parte din bolnavii cu boli cardio-vasculare, într-o măsură mai mare sau mai mică, suferă de singurătate, de neîncredere în forţele proprii şi în viitor. Respectiv, aceşti oameni aderă la modalităţi de comportament diferit.

Este necesar să se menţioneze faptul că stilul de viaţă cultivă deseori norme de comportament contradictorii. Exemple de nepotrivire între comportamentul „recomandat” şi „încurajat” pot fi întâlnite destul de frecvent. Deşi se consideră unanim acceptat că drepturile altei persoane trebuie respectate, deseori observăm că părinţii, profesorii şi biserica prin acţiunile sale, contrazic acest principiu. Respectul, bunele maniere, tactica, modestia, de regulă, sunt apreciate, lăudate, dar în acelaşi timp, cu scopul „de a reuşi” se permite şi se încurajează agresivitatea, nepoliteţea faţă de alţii.

Fiecare persoană posedă un anumit stil comportamental.

Persoana ce se comportă pasiv nu poate să-şi anunţe concret dorinţe şi necesităţile sale. În aceiaşi măsură, ea este lipsită de apărare în faţa cerinţelor survenite din partea carenţelor celorlalţi membrii ai societăţii. Deosebirea esenţială a unei persoane neîncrezute în sine, constă în faptul că în activitatea socială aceste persoane tind maxim posibil să evite manifestările personale. Orice formă de prezentare a propriilor idei, păreri, realizări, dorinţe şi necesităţi pentru ei este foarte neplăcută (fiind urmată de sentimentul de ruşine, vină, frică etc.) sau imposibilă din cauză că nu au formate abilităţile necesare sau nu are sens conform sistemului propriu de valori şi interese.

În realitate, de fapt, aceşti trei factori se prezintă într-o combinaţie şi interdependenţă reciprocă conducând spre pasivitate. Este prezent de fapt, nu doar refuzul de la orice scop în general, e absentă încrederea în sine şi în realitatea intenţiilor proprii (Romek, 1997). O persoană pasivă nu deţine imunitatea necesară împotriva şiretlicurilor manipulatorii, este destul puţină critică pentru ca ea să-şi ceară iertare, să aducă explicaţii şi dovezi pentru a se îndreptăţi. Insuccesele vor diminua din ce în ce mai mult stima de sine.

Asupra „deficitului de comportament” ca o cauză a pasivităţii iniţial a atras atenţia lui Lazarus. El a presupus, drept cauză a neîncrederii în sine, lipsa modalităţilor de comportament ce ar asigura deplina integrare în mediul social. Lazarus a evidenţiat patru grupe de deprinderi, care conform propriei sale păreri ar fi suficient pentru o activitate vitală eficientă şi, corespunzător, – pentru a fi încrezut în sine, a fi asertiv.

După Lazarus, persoana matură trebuie: să-şi exprime deschis şi sincer dorinţele şi trebuinţele sale; să fie capabilă să spună NU; să aibă capacitate de a vorbi deschis despre sentimentele sale pozitive şi negative; să stabilească contacte, să iniţieze şi să finiseze o discuţie.

Între tip, nu întotdeauna satisfacerea dorinţei altei persoane sau refuzul de la unele scopuri personale, se prezintă ca manifestare a pasivităţii! omul are dreptul deplin de a lua singur o anumită hotărâre. De asemenea, omul are dreptul să manifeste mărinimie faţă de alţii, atunci, cedându-le, el realizează dorinţa sa, fiind satisfăcut. Acţionând benevol, noi în continuare nu ne chinuim, gândindu-ne la acest lucru, nu repetăm de nenumărate ori, că trebuia să procedăm altfel.

Persoana ce se comportă agresiv obţine totul, îşi realizează scopul personal în detrimentul celorlalţi. Ea nu ia în consideraţie drepturile şi cerinţele lor. Subestimează şi distruge încrederea celorlalţi faţă de propria persoană. În felul acesta, persoana îşi realizează propriile dorinţe, însă ceilalţi îşi formează faţă de ea un montaj negativ. Conştiinţa de sine este, mai bine zis, o pseudoconştiinţă. Din această cauză toate insuccesele sale sunt transformate în succese, dacă nu au posibilitatea s-o facă, ei aduc învinuiri, reproşuri celor din jur, spunând că li se pune beţe în roate.

Agresiunea nu e doar aducerea de traume fizice sau unele exprimări grosolane. O influenţă agresivă o are ironia şi sarcasmul, cît şi un monolog încet şi monoton, care duce la degradarea celei persoane asupra căreia este orientat.

Acţiunile agresive şi pasive, la prima vedere, se deosebesc radical, între timp baza lor e aceiaşi. Celelalte persoane sunt considerate „duşmani” ce au un singur scop – a dăuna. Deşi, trebuie să fii foarte precaut, să nu spui ce gândeşti şi ce simţi, orice informaţie să fie prezentată în mod rafinat. Deosebirea între un comportament agresiv şi unul pasiv, constă doar în faptul că, persoana agresivă aduce lovituri de preîntâmpinare, prevenire; atunci când cea pasivă lasă deschis de înţeles că nu pretinde la biruinţă, succes într-o luptă cu un răufăcător.

Persoana ce se comportă asertiv este capabilă concret şi explicit să formuleze cerinţele şi trebuinţele sale, viziunea proprie referitor la o anumită situaţie, problemă. Se deosebeşte prin atitudine pozitivă faţă de ceilalţi şi autoapreciere adecvată. Este încrezută în propriile forţe, poate asculta şi merge la compromis. Este capabilă să-şi modifice viziunea, părerea, fiind influenţată de argumente logice. Nu se ruşinează să-i ceară cuiva un serviciu şi din partea sa este gata de asemenea să acorde ajutor şi amabilitate.

Anumiţi autori văd asertivitatea ca un punct de mijloc între agresiune şi pasivitate (ex. Bloom, Coburn şi Perlman, 1975). D. Bowen consideră că este un punct de vedere greşit şi face ca înţelegerea asertivităţii să fie dificilă. El propune o următoare definiţie a asertivităţii – asertivitatea este comportamentul care implică exprimarea propriilor idei şi sentimente şi susţinerea propriilor drepturi, şi a face aceste lucruri într-un mod care permite celuilalt să procedeze la fel.

Comunicarea şi comportamentul asertiv cere dezvoltarea anumitor deprinderi şi abilităţi specifice. Următoarele sunt câteva dintre cele mai importante:

1. Împărtăşiţi-vă sentimentele în afirmaţii la persoana I;
2. Nu vă minimizaţi pe voi şi nu-i minimizaţi pe ceilalţi;
3. Nu fiţi vagi şi ezitanţi şi nu vă camuflaţi mesajul cu cuvinte-parazite;
4. Fiţi concret în feedback şi critică;
5. Folosiţi un limbaj neutru, neexploziv;
6. Fiţi cooperanţi, deschişi şi receptivi la ceilalţi – s-ar putea să ştie ceva şi voi să nu ştiţi;
7. Confruntaţi situaţiile neplăcute pe loc sau cel puţin imediat ce se poate;
8. Asiguraţi-vă că mesajele non-verbale transmit acelaşi lucru cu mesajele verbale.

Analizând particularităţile comportamentului asertiv, psihologii s-au confruntat cu problema determinării unei graniţe între asertivitate şi agresivitate. Unii, de exemplu, Bolne, nu vedeau deosebirea între ele. Mai mult decât atât, în calitate de metodă pentru cercetarea neîncrederii se practica training-ul de perseverenţă şi autoconvingere agresivă. Alţii (de exemplu, Lansec, Iacubovski) considerau că asertivitatea prezintă prin sine ceva de mijloc între agresivitate şi pasivitate, avînd deosebiri esenţiale atât în ceea ce priveşte agresivitatea, cît şi pasivitatea.

Al treilea grup de autori afirmau că agresivitatea şi pasivitatea sunt, de fapt, două forme diferite de manifestare a lipsei de asertivitate, în cadrul cărora energia nerealizată în rezultatul interacţiunilor, provoacă actualizarea unor necesităţi care pot fi orientate în interiorul organismului şi provoacă autodestrugerea (mai des neurotizare), care este orientată spre celorlalţi în exterior provocând agresivitate.

Însă majoritatea autorilor consideră agresivitatea şi pasivitatea drept două însuşiri diferite ale persoanei. Aceasta este confirmat şi prin corelarea scăzută a scalelor de agresiune şi încrederii în sine. Nivelul înalt al asertivităţii şi agresivităţii poate exista atunci când prin acţiunile agresive persoana uşor şi eficient îşi realizează scopurile şi necesităţile, fără să observe efectele negative.

În acest caz, agresivitatea trebuie înţeleasă de rând cu asertivitatea, omul continuă să se comporte agresiv, atunci când el învingând neîncrederea, totuşi, se hotărăşte pentru ceva. De cele mai dese ori, persoanele asertive nu sunt agresive deoarece ele posedă o multitudine de acţiuni neagresive.

Fiecare personalitate are dreptul să-şi aleagă pentru sine acea modalitate de comportament la care va putea să adere în situaţii de conflict. Libertatea de alegere şi autocontrolul va deveni posibilă doar atunci când o să vă deprindeţi să vă comportaţi încrezut, asertiv, în situaţiile în care până acum v-aţi comportat pasiv sau agresiv. Dacă doriți să aflați mai multe informații din sfera comunicării ecologice, abonați-vă la newsletter-ul nostru, lăsând mai jos adresa de e-mail.

Bibliografie

1. Abric, J. C., ( 2002), Psihologia comunicării, Polirom, Iași.
   1. Cosnier, J., (2002), introducere în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Polirom, Iași.

3. Geldard, K.,( 2013), Consilierea copiilor, Polirom, Iași.

4. Goleman,. D.,  (2008),   Inteligență emoțională , Editura Curtea Veche, București.     

5.Goleman, H., Emotional Intelligence, Bantam Books, New York