Vedem adesea exemple în jurul nostru, printre prieteni, vecini, colegi, la școală, în societate, în mass-media, persoane care au un nivel ridicat al coeficientului de inteligență (IQ) și totuși nu se descurcă în viața de zi cu zi la fel de bine precum o altă categorie de persoane care, deși au un IQ redus față de primii, au rezultate mai bune în practică. De unde a apărut întrebarea: “Cum reușesc aceștia să aibă succese în situații critice, să facă față oricând în împrejurări de viață?”. Pentru reușita în viață nu este de ajuns un nivel ridicat al IQ-ului, ci factori de ordin afectiv, personal și social. Acești factori sunt în strânsă legătură cu noțiunea de inteligență emoțională (EQ).
În definirea termenului de inteligență emoțională trebuie să înțelegem sensul noțiunilor: “inteligență” și “emoție”. Inteligența este capacitatea de a soluționa noi probleme, având un minim de informații, cu un consum cât mai mic de energie și într-un timp cât mai scurt. Aceasta înseamnă o adaptare cât mai rapidă la împrejurările vieții. Inteligența este deci o calitate a întregii activități mentale, a organizării proceselor psihice superioare, inclusiv a celor afectiv-motivaționale și voliționale. În Dicționarul de psihologie Larousse inteligența este definită astfel: “aptitudinea de a înțelege relațiile care există între elementele unei situații și de a te adapta în așa fel încât să-ți realizezi propriile scopuri”. E. L. Thorndike făcea distincția între trei tipuri de inteligență:
- inteligenta abstractă (conceptuală) – caracterizată prin aptitudinea utilizării materialului verbal și simbolic;
- inteligență practică – aptitudinea de a manipula obiecte;
- inteligență socială – presupune înțelegerea ființelor umane și la ușurința de a se acomoda cu ele.
Howard Gardner introduce conceptul de inteligență multiplă. El stabilește șapte tipuri de inteligență: lingvistică, logica-matematică, spațială, muzicală, kinestezică, interpersonală, intra-personală. Ultimele două tipuri de inteligență, precum și inteligenta socială (H. Gardner), sunt esențiale în explicarea conceptului de inteligență emoțională.
Emoțiile sunt acele trăiri de scurtă durată, de mare intensitate care sunt condiționate de evenimente conjuncturale. Emoția depinde nu numai de natura factorului emoțional, ci mai ales de individ, de starea sa mentală, de experiența sa anterioară și de personalitatea sa. Individul are o reacție globală, intensă și de scurtă durată a organismului la o situație neașteptată, însoțită de o stare afectivă de tonalitate plăcută sau neplăcută (Larousse, 2000, p. 113). De obicei se manifestă atunci când individul are parte de o situație imprevizibilă sau atunci când situația îl depășește.
Andrei Cosmovici (1996) afirmă că emoțiile conturează o relație specifică între noi și situație. El definește emoțiile ca fiind “stări afective, de scurtă durată, care traduc un specific al relațiilor mele cu un obiect ori o situație, deci au un caracter situațional”. Intensitatea emoțiilor este variată și poate fi de intensitate mica, mijlocie sau foarte mare. În ultimul caz aceasta se numește afect sau emoție șoc. Există patru tipuri de emoții șoc clasificate de Cosmovici: frica, furia, disperarea și bucuria.
Dicționarul Oxford, definește emoția ca fiind “orice agitație sau tulburare mintală sentimentală sau pasională; orice stare mintală acută sau tensionată (apud Goleman, D., 2001, p. 345). Daniel Goleman nu este mulțumit de această definiție, spunând că emoția se referă la un sentiment și la gândurile pe care acesta le antrenează, la stările psihologice și biologice și la măsura în care suntem înclinați să acționăm. Goleman realizează o clasificare a emoțiilor după cum urmează: mânia, tristețea, frica, bucuria, iubirea, surpriza, dezgustul, rușinea.
Termenul “inteligență emoțională” a fost formulat pentru prima dată într-o teză de doctorat, în S.U.A., în 1985 de către Wayne Leon Payne. Acesta afirmă că suprimarea masivă a emoției în lumea civilizată a înăbușit creșterea noastră emoțională, ducându-ne pe o pantă de coborâre a ignoranței emoționale. De asemenea, spune că multe probleme ale societății din ziua de azi – depresia, adicția, conflictele religioase, violenta, războiul – sunt rezultatul direct al ignoranței emoționale. În procesul de a fi cât mai civilizați, de a învinge natura animală, am început să negăm și natura noastră emoțională. Payne considera inteligenta emoțională o abilitate care implică o relaționare creativă cu stările de teamă, durere și dorință.
John D. Mayer și Peter Salovey au fost primii care au definit inteligenta emoțională ca fiind acea instanță care este capabilă să controleze și să regleze propriile sentimente cât și pe ale celorlalți și de a ne dirija gândurile și acțiunile. Aceștia, în 1990 se referă la inteligenta emoțională ca fiind acea capacitate de a controla propriile sentimente și sentimentele celorlalți, capacitatea de a face diferența între ele, precum și folosirea acestor informații pentru ghidarea propriului mod de gândire și a propriilor acțiuni.. Sentimentele ca forme superioare, complexe, relativ stabile ale afectivității și cu un grad înalt de conștientizare favorizează interacțiunile optime ale emoționalității cu raționalitatea. De asemenea, afirmă că inteligenta emoțională înseamnă și abilitatea de a înțelege emoțiile, presupunând cunoașterea emoțiilor și reglarea lor astfel încât ele să contribuie la dezvoltarea intelectuală și emoțională.
Daniel Goleman realizează un model îmbogățit al inteligenței emoționale care conține următoarele competente emoționale și sociale: conștiința de sine, stăpânirea de sine sau echilibru interior, motivația, empatia și sociabilitatea. Goleman (2001, p. 51) afirmă despre inteligenta emoțională că “este capacitatea de a fi în stare să se motiveze și să se persevereze în fața frustrărilor; de a-și stăpâni impulsurile și de a amâna satisfacțiile; de a-și regla stările de spirit și de a împiedica necazurile să-i întunece gândirea; de a fi stăruitor și de a spera. Spre deosebire de IQ, care are o istorie de aproape 100 de ani de cercetări aplicate pe sute de mii de oameni, inteligenta emoțională este un concept nou. Nimeni nu poate spune exact în ce măsură variază de la o persoană la alta.” Inteligenta emoțională nu este opusul inteligenței academice, ci acestea sunt două forme de inteligență distincte. Există persoane care pot avea ambele forme de inteligență dezvoltate sau le pot avea pe ambele la un nivel scăzut.
Bibliografie
Abric, J. C., ( 2002), Psihologia comunicării, Polirom, Iași;
Cosnier, J., (2002), Introducere în psihologia emoțiilor și sentimentelor, Polirom, Iași;
Cosmovici A. (1996), Polirom, Iași;
Geldard, K.,( 2013), Consilierea copiilor, Polirom, Iaș;
Goleman,. D., (2001), Inteligență emoțională , Editura Curtea Veche, București;
